Chemarea spre ubicuitate

Itinerar diferit si complex, linia homo s-a conturat anevoie pana la poarta ultimului milion de ani, de la care incepe splendida aventura cosmica: aventura umana.

Incepand de aici omul si-a trimis privirile in spatiul infinit, nestiind ca va trebui sa astepte un milion de ani pentru a se putea privi pe sine din cer, sa poata privi Pamantul de pe alt corp ceresc, si ceva mai mult, sa afle ca cerul este un spatiu sideral in care s-a trimis pe sine pentru a-si denunta chemarea spre ubicuitate in fata stelelor.

Homunculus-ul lui Paracelsus, preamarit de antichitate ca ‘masura a tuturor lucrarilor’ prin Protagoras, ramane asa cum a decretat grecul in antichitate. Cu el natura isi incheie ciclul de natura naturala, devenind natura culturala. Omul ramane ultimul copil al naturii. Cu el evolutia biologica umana si-a cam spus ultimul cuvant. ‘Pamantul nu va mai trai niciodata nasterea unei alte specii Homo, mai buna sau mai putin buna decat noi’ – ne spune C.Maximilian.

Exprimandu-se astfel, natura culturala fara sa insemne o definitiva emancipare a omului in raport cu naturalul, prin urmare, ramanand mai departe in interiorul acestuia, in timp ce reuseste sa se dezataseze de el (de natural), sa-l imbratiseze, denota ca se afla deja intr-un plan axiologic, respectiv in planul acela caruia ii sunt specifice valorile afective, intelectuale, estetice, juridice, filosofice, religioase, etc.

Existenta acestor panuri valorice face dovada ca omul se afla deasupra naturii si sa puna temeiul existentei sale ca sfarsit in interiorul careia s-au nascut cele trei niveluri structurale : omul, societatea, cultura.

Unitatea acestor niveluri decide asupra solidaritatii valorilor in ansamblu, omul ramanand sub fluxul transformarilor determinate in principal de un peren exercitiu al vietii morale. Prin saltul realizat de la natura la cultura, omul a facut dovada existentei in fiinta sa spirituala a capacitatii de a se depasi pe sine, a vointeti imanente de a fi, a carei originetrebuie cautata in ansamblul formelor divine. Dar, efortul pe care-l face omul pentru a se depasi pe sine este in intregime opera lui. El este purtatorul sentimentelor care il indreapta sper ideal, si aceste sentimente ii modeleaza fiinta corporala, ii fortifica spiritul si ii mobilizeaza caracterul ; aceste sentimente sunt liantul care consolideaza personalitatea, edificiul fiintei, capatand inevitabil o semnificatie etica.

Destul de tarziu omul a coborat in interioritatea fiintei proprii descoperind acolo infinitul, iar pentru a depasi alternativa solititudinii a cautat si in univerul exterior o parghie de sprijin a vietii anterioare.

Elanul de a se depasi pe sine a presupus spargerea limita propriei individualitati prin comunicarea cu ceilalti, devenind comune sursele de energie pentru emanciparea continua a fiintei umane. Echipamentul moral cu care omul se mobilizeaza ii permite apropierea sinelui si dezvaluirea in acelasi timp a precocitatii lui, ceea ce nu-l impiedica sa-si fixeze un ideal al perfectiunii.

Prin om, principiul eudemonismului a devansat definitiv pe cel al realului fizic, miscarea de expresie pe cea de realitate, stiinta lui despre lucruri fiind ceva mai mult decat puterea asupra lucrurilor si acest multiplu i-a conferit stabilitate definitiva in cadrul devenirii intru mantuire. ‘Putem atat cat stim ‘, spuneau stramosii nostri latini, si, in termenii acestui dicton actiunea inseamna efortul de implinire a unui act care nu isi limiteaza elanul in sfera solititudinii, depasind intotdeauna constrangerile realului. Astfel, omul nici macar nu s-ar putea egala pe sine, incapacitatea sa in devenire ar fi incurabila, nevoia de sine fiind refuzata fiintei sale.

Definindu-se printr-o rezonanta care dirijeaza vointa si reprezentarea, orice adevar uman detine actiune autentic umana nu lipsita de tensiune si risc, dar care poate fi dusa cu bine pana la capat printr-o contanta vointa de loialitate fata de sine si fata de ceilalti. De aici adevarul ca valoarea morala fundamentala derivata din ‘imperativul categoric’ kantian este o componenta a existentei, tot asa cum ansamblul valorilor morale se constituie ca una din sectiunile fundamentale a existentei umane.

Tot ce se intindea deasupra oridnului culturii este un supraordin – ordinul divin – care permite existentei localizarea intr-o alta dimensiune, unica in felul ei in toate lumile posibile : dimansiunea sapientala situata la limita de sus a proceselor de reflectare.

Intr-un spatiu ceva mai nuantat, filosoful spiritualist – crestin Jacques Maritain afirma ca omul este in acelasi timp natura si supranatura. ‘El singur, redus la resursele naturale – spune Maritain – este expus tuturor erorilor si ratacirilor, incapabil de a se izbavi, si in aceste conditii mantuirea spirituala este imposibila. Dar, cu sprijinul gratiei divine, omu poate actiona si savarsi aceste fapte ce pot si apreciate pozitiv din punct de vedere moral. A actiona prin intermediul gratiei divine inseamna fi liber, caci numai Dumnezeu poate avea initiativa a tot ce este bine, El este acela care-i daruieste omului dorinta de bine.

Cand Heidegger spune : ‘In noaptea clara a angoasei, fiinta noastra subjugata de prejudecati si deprinderi uniformizate, instrainata de sine in imprejurarile vietii comune, isi redescopera autenticitatea pierduta’, ar vrea sa dea de inteles de inteles ca in conditiile unei permanente incertitudini a existentei, libertatea nu inseamna altceva decat ‘neputinta’, ‘abis’.

Dar, in acord cu sonurile epicureice referitoare la destinul si conditia fiintei umane, se poate conchide ca ultimul copil al naturii este in acelasi timp primul ‘rege al naturii’, un rege cu neputinta de a fi detronat, sau, daca acest lucru s-ar intampla vreodata, omul ar fi autorul propriei detronari.

Peste secole, cand omul va coloniza Galaxia deplasandu-se cu viteze fotonice, dupa ce va castiga in planul fiintei si adancurile cunostintei, adancuri ce sunt aidoma adancurilor Universului, se va putea spune precum Eminescu : ‘Caci il vedem si nu e... ‘.